1 iunie...de ce?

  Cand la Geneva in 1925 a fost adus in prim plan copilul si bunastarea lui nimeni nu se gandea ca o sa devina chestia asta un motiv de extra-rasfat al copiilor romani. Nimeni nu se gandea cu precadere la copiii romani. Noi cei care am haladuit pe vremurile ceausiste am avut acest 1 iunie ca prilej de o jucarie in plus, de o pereche de sosete sau chiloti...de ceva ce puteau bietii nostri parinti sa ne mai "faca rost" din sistemul plenar. 

  Declaratia pentru Protectia Copilului adoptata atunci la Geneva a fost ceva bun menit copiilor care nu au o soarta buna. Care nu au nimic decat abuz sau probleme de viata. Ala a fost inceputul. UNICEF a venit apoi si a zis mai baieti, bagati si voi prin toate statele o zi A Copilului...pentru sublinierea problemelor copiilor din toata lumea. Probleme nu insemnau o statie Nintendo in minus. Nici o "bagare in seama" odata pe an de catre niste parinti care in rest muncesc prea mult si stau cu copilul prea putin.

  In seara asta la stiri am aflat ca 50 la suta din copiii romani petrec mai putin de o ORA pe zi cu parintii lor. Apoi am aflat ca AZI s-au trezit toti sa faca coada la Gradina Botanica, Muzeul Antipa, Muzeul Taranului Roman, Teatrul de Papusi...parc, etc, etc...AZI...azi si-au cinstit copiii! Azi i-au dus si la acvariu. Si la delfinariu si la....oriunde. Pe scurt azi i-au bagat in seama. Mai mult ca de obicei. Deci cei care oricum ii "rasfata" cu bani si jucarii le-au luat azi MAI MULTE, cei care nu-s pe acasa azi s-au "straduit"....si tot asa. 

  Dar azi cine a fost in ideea oamenilor de la Geneva? Cine a dat ceva acelor copii sarmani? Cine s-a dus la orfelinat sa ii viziteze? Cine si-a pus problema ca 1 iunie e altceva decat ne-a zis Ceausescu: un motiv sa ne inmultim...Da, stiu, majoritatea romanilor o iau ca atare. 1 iunie, deci ne porcim. Caci asta este de fapt. O porceala in plus. 1 Mai ne porcim cu gratar, Sf Valentin imprumutat ne porcim cu ciocolata, 1-8 Martie ne porcim cu diverse ca sa ne spalam pacatele fata de muieri. De Paste si de Craciun ne porcim cu porcu', mielu' si alte asemenea caltabosherii....

  De 1 iunie ar trebui sa fim cu totii aliniati la orfelinat. Unde sa imbratisam copii singuri pe lume. Ar trebui sa facem toti cate ceva bun de mancare si sa le ducem lor. Ar trebui sa ne promitem ca copilul nostru nu va fi singur si ca atunci cand suntem acasa suntem cu si pentru el. Si ca ii vorbim, il ascultam si il iubim activ. Mie asa imi place sa zic...sa iubim activ un copil. Adica nu cu jucarii, nu cu dus la nu stiu ce "pentru ca e 1 iunie"...ar trebui ca macar odata pe saptamana sa facem asta cu un copil. De orice varsta ar fi el si orice placeri ar avea el. 

  1 iunie e bun. Dar e doar odata pe an. Nu,nu intentionez sa "sarbatoresc" vreodata in mod special aceasta ocazie. Nu cred ca copilul meu are nevoie de alta jucarie. Nu despre copilul meu era vorba la Geneva. Copilul meu e norocos! E hranit, iubit, fericit...ea trebuie sa sarbatoreasca fiecare zi a anului in care traieste intr-o familie care o pretuieste mai mult decat orice. 

Cum sa ceri ajutorul

  Pai suni la 112 de obicei. Dar daca nu e un ajutor "din ala"...daca e doar viata care te cocoseaza si te rupe in doua, te face avion de hartie, te impatureste si te arunca in vantul cel mai vant de simti ca nu mai ai cale de intoarcere si ca oricat ai zbate din brate nu poti rupe vantul sau valul care te-a luat?

  Eu am avut momente din astea. In primul rand psihice. Momente in care mi-a venit sa ma asez pe jos intr-un colt si sa nu ma mai ridic de acolo niciodata. Momente in care nimic nu merge bine, in care nu ai bani nici sa te gandesti cat costa branza...momente in care m-am intrebat sincer daca eu o sa am ce sa ii dau copilului meu sa manance saptamana viitoare. Da! Am avut astfel de momente, unele din ele nu mai departe de iarna asta, in care citeam lista de plata la intretinere, scadeam din venitul total al familiei dupa care ma intrebam cum o sa traim. La propriu. 

  Ce m-a salvat au fost prietenii. Oameni carora le-am spus cu vorbe si cu cifre prin ce treceam. Asta cumva ma ajuta sa fiu mai bine. Bineinteles ca atunci cand e vorba de bani, e simplu...toti sar sa te ajute, sa te imprumute, sa iti dea...numai ca pentru mine nu are sens sa iei cand n-ai ce sa dai inapoi. Dar ce te faci cand nu e vorba de bani, de lucruri materiale...ce te faci cand ai nevoie de un om care sa te ajute prin casa. Pentru ca ti-ai rupt piciorul. Sau pentru ca esti gravida si crapi de rau. Sau pentru ca a murit tatal tau si nu stii ce ti s-a intamplat. Sau pentru ca ai nascut un copil foarte mic care are alta parere despre viata decat ti-ai fi putut imagina. Sau pentru ca bunica ta a cazut in casa, si-a rupt 7 coaste si acum e jumate moarta la spital iar tu esti singura cuc, cu un copil in grija si cu alte mii de griji in carca...Sau pentru ca pur si simplu, creierul tau iti joaca o festa si refuza sa mai functioneze la standarde corecte, si atunci iti vine piticul ala jmecher care te indeamna sa iti fie rau de tot. Atunci ce faci?

  Pai atunci CERI AJUTORUL, nene...Cu tot glasul! Adica zici prin ce treci celor apropiati. Si daca vreunu' mai nebun asa se intampla sa zica "hai sa te ajut" trebuie sa NU il refuzi...trebuie sa ai puterea sa nu zici nu din "politete" sau din niste calcule pe care le faci tu asupra vietii lui gen "vai, dar ti-ar fi greu sa faci asta". Daca omu' ala a zis hai, tu ai datoria sa sari din apa in care te scufunzi de zor! Ca si atunci cand te ineci, e mai bine sa lasi naibii reflexul de a-l pocni pe salvatorul care incearca sa te scoata din apa aia care ti-a devenit nesuferita...

   Am avut si momente de rau fizic in care m-am bazat pe Marius intr-un fel enorm. Primul a fost cand eu aveam infectie cronica in gat si el imi dadea ceai cu lingurita cand eu aveam 19 ani si 42 Celsius...oarecum asa m-a cucerit...am stiut ca e un om caruia POT sa ii cer ajutorul. Chiar daca e "naspa" sa "ceri", chiar daca e oarecum bizar sa accepti asta. Al doilea moment a fost cand din cauza infectiilor cu pricina m-am operat si am extirpat frumoasele amigdale care ma inoportunau. Si cand el imi facea mamaliga cu piure si alte soiuri de terciuri si ma asculta pe la usi sa vada daca mor sau nu de hemoragie ca m-am externat ca-nebuna-mai-devreme-in-contra-doctorului-aoleu-maiculitza. Sau cand m-a cules de pe gresie ca am lesinat din cauze hormonale bengoase...si ma intreba de zor pe mine daca mi-e bine, dar el era alb ca varul la moaca si cred ca in sinea lui mai avea putin si dadea cu dintzii de gresia cu pricina de spaima...

  Sa ceri ajutorul e bine. E bine in primul rand pentru tine, in al doilea rand pentru cei care te iubesc in mod real si care chiar ar face multe si diverse lucruri sa te ajute, si ar face-o cu zambetul pe buze, cu placere si cu ideea ca uite domnule, omul asta a avut atata INCREDERE in mine incat sa imi PERMITA sa il ajut. Pentru ca, in ultima instanta, a cere ajutor este despre incredere. Nu despre altceva. E despre increderea in el ca medic de la 112 sau increderea in el ca prieten, ca om care ar face aproape orice pentru tine, prietenul lui drag, omul de langa el, omul despre care stie ca ar face, la o adica, acelasi lucru pentru tine.

  Fie ca e vorba de curatenia in casa, de un picior rupt, sau de 7 coaste rupte...sper ca Mara mea sa stie ca mereu, absolut mereu, este bine sa ceara ajutorul. Si parintilor, si prietenilor, si celor necunoscuti pana la urma. Asa cum stie sigur inca de pe acum, ca trebuie sa ACORDE ajutorul in orice problema, oamenilor din jurul ei, fie ei prieteni sau oameni cazuti pe strada din motive necunoscute. Pentru ca totusi, nu orice om care e cazut pe strada in Romania e mort de beat asa cum ne imaginam de obicei. Si chiar daca e, e bine sa il ajutam sa fie salvat macar in ziua aia. Asa e uman.

Aventuri de calator

  Saptamana asta m-am tot plimbat cu ceva treaba pe la capitala. Nu pot sa zic ca am fost navetista, pentru ca nu m-am trezit la 5 ca sa prind personalu de 7 fara douazeci din Sud. M-am dus cam zilnic in vizita pe la prieteni. Cum sunt o persoana care se uita in jurul ei cand merge pe strada, cu autobuzul sau cu trenul, am avut o saptamana de-a dreptul amuzanta.

  Tinerii merg cu casti in urechi. Cam toti. Daca nu cu casti, cu telefonul la ureche. Acu' cand zic "tinerii" normal ca ma simt ca o baba d-aia handicapata care da din deget catre copilasii neascultatori. O baba de 32 de ani. Ce nu au auzit "tinerii" epocii in care traim este faptul ca urechile le mai trebuie. In general, asa, si in particular, pe strada, urechile sunt bune. Ele folosesc. Cum ar veni sa te apere daca un sofer nepriceput vine peste tine. Da, chiar si pe trotuar. Sau, urechile te pot anunta ca un cetatean binevoitor de pe strada pe care te misti striga cat il tin bojocii "CADEEEEEEEEEEE"....despre ceva care ar putea sa cada la matale in cap. Sau cineva, ca am mai vazut io stire cu baba care vroia sa se sinucida si a picat peste un prost pe strada si l-a omorit pe ala. 

  Merg nene, ca oile capii...cu urechile infundate cu muzica pe care eu o pot auzi de la niste metri distanta. Ce sanse mai au ei la un auz ulterior? Cam mici, dar se pare ca nimeni nu vrea sa auda alarmele pe care orl-istii le dau de ani de zile. Fratilor, muzica se asculta ACASA, si nu in casti, ci la aparatu' ala care canta. Mergi ca prostu si dai in gropi, toti au o moaca asa transfigurata de zombi...habar nu au de nimic in jurul lor. Da, adolescentii si tineii inamorati oricum sunt ei ca niste gaini decapitate...mai pui si niste casti cu muzica in ecuatia asta si iti rezulta o mare de oameni care merg fara sa se uite, te calca si pe cap...se impiedica....sau merg pe trecerea de pietoni in ritmul baladei romantice din urechi: ca ochii mortului. Astia nu au avut ore de "circulatie" in clasa a 4a ca noi...noua ne-a zis Lenutza cu Cescutza ca strada se traverseaza "in pas VIOI"...vioi maaaaaaa, adica ca cum ar veni sa fii VIU. Viu e cand mergi si tu cat sa nu ii creasca barba soferului care te asteapta si te injura si de mama si de tata.

  La statia Gara de Nord am ajuns in doua zile diferite cam la aceeasi ora. In metrou, un paznic. Vorbea singur. Jur. M-am uitat, nu avea casca, nu vorbea la telefon, metroul era gol...el bambanea in barba. Nimeni nu parea sa observe. Eu ca omu' nu imi puteam dezlipi ochii de el. Nebunii m-au fascinat intotdeauna. Imi cer scuze insa cine vorbeste de unul singur in barba in metrou, pentru mine e deranjat la scufitza. Si cum ma uitam io asa la el, coregrafia de miscari a fost asa: s-a scarpinat adanc la slitz, cu intensitate mare, apoi imediat cu aceeasi mana la nas cu intensitate medie, dupa care a bagat un desht in ureche, apoi unul in nas, a facut o biluta si a aruncat-o pe jos. In tot timpul asta vorbea cu sinea sa. Am inceput sa numar in gand ca sa nu ma buseasca rasul. 

  In a doua zi, acelasi metrou, ALT paznic. Da, va asigur, era altul. Nu avea nici o asemanare cu primul. Ce credeti ca facea? Ati ghicit! Vorbea singur, insa asta era model mai avansat, cred ca ii dadusera ceva pastile, ca asta SI RADEA. Vorbea in san ...radea pana la urechi....mangaia pulanul din dotare cu care se mai juca sagalnic din cand in cand. Acu' io sincer sa fiu infractor...m-as cam caca pe mine sa vad d-astia care fac asa. Ca na, cu prostu' mai scoti camasa, da' cu nebunu' nu cred ca te poti intelege asa usor. Probabil Metrorexu' are ceva examen de admitere pentru jobul asta de paznic din metrou, ii cauta sa fie mai "speciali", ca io altfel nu imi explic asa ceva decat printr-un singur argument: salariul. Nimic nu te poate aduce in starea de a vorbi singur ca un fluturas de salariu de cacat. 

  Si...punctul culminant a venit aseara cand am ajuns in gara de Vest din Ploiesti. M-am dus repede sa iau si io autobuzul numit 2 sa ma duca doua statii. Cand colo, in statie a venit un utilaj din ala...stiti autobuzele de pe vremea lu' raposatau...e, era fix din alea. Nu stiu de unde l-au scos, in rest avem autobuze noi pe aici, nu stiu ce era cu asta si cum de se mai tinea el pe strada. Buuuun, ma sui in el...si cum stateam asa langa usa ca sa astept sa cobor...ma uit la bara aia de care te tii sa urci. Astea vechi au o bara pe mijlocul treptei. 

  Si io cum m-am invatat sa gandesc ca ala de i-am luat numele, zis el si sotu' meu...cum ma uitam io asa la bara aia, ma gandesc..."mama ce suruburi are asta, murea Marse daca o vedea...ete, surubu' ala e iesit de acolo" In fata mea o pitzi blonda. Evident cu Aifonu' la ureche, ca se pare ca n-avea castile la ea. Opreste autobuzu' in statie, pitzi coboara, io mai baba asa, iau bara in mana, ma scuzati, sa ma dau jos. Si cum purced io la vale asaaaa pe trepteeeee....zbang ce raman io cu bara aia in manaaaaaaaaaaaaa, bara mare, grea si care avea ea si o vointa si o inertie, pentru ca in momentul cand eu am ramas fara sprijin, eu fiind o persoana cu echilibrul destul de ridicat, m-am echilibrat cu baraaaaa....POC peste pitzi...zvrrrrrrrrrrrrrrr Aifonuuuu pe jos prin balti.........................

  Hop pitzi sa moara! Cum ea avea fo' patruj' da' kile...bara clar a ofuscat-o cam rau pe carca. Ce sa mai, era sa se duca si ea dupa Aifon in baltoaca. Eu mi-am cerut scuze razand...pentru ca nu puteam sa nu rad, imi era imposibil...dupa ce pret de trei secunde am crezut ca o sa cad in cap cu bara si cu autobuzu' gramada...nu puteam sa nu rad! Aia si-a pescuit Aifonu' din baltoaca, s-a scuturat oleaca si a plecat. 

  Eu am ramas cu bara in mana. Evident soferul de autobaza doar nu era sa se uite in oglinda si sa vada ceva, el a plecat linistit. Eu am ramas uitandu-ma dupa tractorul-autobuz care scotea fum ca la Hiroshima...cu bara aia mare si incovoiata in mana. Am proptit-o de un gard si am plecat razand de una singura pe strada. Apoi mi-am adus aminte cum radea paznicu' ala de unu' singur si am ras si mai tare...

Casa goala dar plina

  In casa e liniste. Nu mai e nimeni decat eu. Nu am mai fost doar eu intr-o casa de 9 ani. Frigiderul e gol. Gol pusca. Il deschid din cand in cand dar tot gol e. Am constatat ca daca am oua, branza, ceapa si usturoi...viata merge inainte. 

  Sa ajungi acasa la 9 jumate seara si sa nu gasesti pe nimeni e trist. E asa de trist incat ma face sa iubesc viata pe care o am. Trenurile de navetisti pe care le-am vazut de 8 ori saptamana aceasta, m-au convins: viata e casa si familia. Viata nu e drumul si chinul. Viata e sotul si copilul si rasul...viata nu e un tren care pute a picioare, un metrou care pute a metrou si un troleu care merge ca ochii mortului intr-un oras de 4 kilometri...

  Viata aia buna, miroase a bebelus. Miroase a cap de copil de o luna si a lapte scuipat pe parchet. Miroase a mama care tocmai a putut sa faca un dus si e curata dar ea tot a lapte miroase...si iti vine sa o iei si sa o faci tablou de frumoasa ce e. Si ea nu stie. Nici ca ii pasa. Viata aia cea mai frumoasa e cand bebelusul pare beat mort si adoarme semi-inchinzand ochii si ranjind uneori asa...doar pentru ca acum poate...

  Momentul frumos al zilei e cand tati descuie usa. Si intra. Si e total bulversat pentru ca dupa o zi cu cretinii din afara vietii frumoase...a ajuns acasa. Insa acasa asta ii e oarecum ciudata. Acum e aici o jivina mica...si animalutzul ii pune pe sarma pe toti adultii care se uita ca prostii la el si se minuneaza in continuu despre cat de frumoasa e viata. 

  Imi e dor de Mara foarte mult, dupa doar 5 zile. Anul trecut cand a stat plecata doua luni, eu nu am avut timp sa aflu ce mi se intampla. Nu am percutat. Si nici ea. Insa acum cand tocmai isi dorea sa vada 2 Mai-ul...tocmai acum sufera. Pentru ca acum are o varsta anume la care copiii devin brusc constienti ca e mai importanta mami decat orice altceva. Si cand am auzit-o cum sufera m-am intors in copilaria mea in care eram lasata la 2 Mai cate 4 luni sau 3 luni pe an, fara mama...si stiu cum era. Stiu cat de mult am suferit de dorul mamei mele cand eram mica, foarte multi ani. Si mai stiu ca mi-am promis sa nu fac asta copilului meu niciodata. Si acum, cand am auzit-o plangand ca ea "vrea la mine mai repede"...m-am rupt. 

  M-am rupt in doua, pur si simplu...apoi mi-am dat seama ca o sa stea putin plecata si nu o sa fie asa o drama cum era pentru mine asta. Deci ca ce ni se intampla noua in copilarie nu trebuie totusi sa ne ghideze asa de rau incat sa clacam cand suntem oameni mari. In unele momente vrem sa fim total opusul celor care ne-au crescut, in altele total imaginea lor...dar cel mai bine e sa ne ascultam copiii nostri. Ce vor ei, ce pot ei, ce le trebuie lor...

  Zilele astea m-am indragostit de un pui de om. Si mi-am adus aminte cum e cand puiul de om ghideaza vietile celor care cred ca sunt "oameni mari" si ca au totul sub control. Cand de fapt, viata incepe sa fie solicitanta de abea cand ai un specimen de pui de om care are opinii foarte precise despre tot si despre orice i se intampla sau se intampla imprejurul sau. E frumos, e genial, e natura pura. E un sac de celule si chimicale care stie sigur ce si cand sa faca ca sa primeasca tot ce ii trebuie!

Nostalgii

  Pentru ca Prietena traieste acum prima luna cu bebelus...evident ca retraiesc si eu ultimii cinci ani. Evident ca imi aduc aminte cum era atunci, cum a fost de atunci incoace, prin ce am trecut, ce zicea lumea, ce frumos era cand nu bagam de seama cat de greu era. 

  Pentru ca Mara acum se spala singura, ceea ce pentru mine era ultima frontiera in cresterea asta primara, fizica, a unui copil...ultimul lucru pe care nu putea sa il faca doar ea...evident ca acum ma simt mult mai libera. Era vorba doar de 10 minute pe zi. Insa era vorba de 10 minute pe zi timp de 5 ani, care mie mi-au rupt coloana in doua, desi in am impartit anii cu sotul meu, care o spala frecvent pe Mara. 

  Incerc sa nu am nostalgii pentru ca stand cu ea de cinci ani zi de zi (minus doua luni anul trecut cand a fost plecata cu Marius) stiu foarte bine ca eu am trait totul. Eu am fost aici clipa de clipa, zi de zi, seara de seara, masa de masa, baie de baie, boala de boala...Tin minte cam tot. N-am uitat nimic, de aia nu vreau niciodata sa minimizez catre o proaspata mama...cresterea copilului. Asa cum n-am uitat cum mi-a fost in sarcina si nici cum a fost cand am nascut, si o sa inteleg intotdeauna dincolo de orice, o femeie gravida care spune "mi-e rau"...o sa o inteleg pana la lacrimi. 

  Au fost niste ani frumosi. Mai am curaj sa o iau de la capat? Nu m-am decis inca. Daca o fac o fac doar in alta tara. Intr-o tara unde exista moase, intelegere a sarcinii si nasterii, pediatrii destepti, parcuri curate, trotuare cu rampe pentru carut, pomi, flori, mancare curata de la ferme locale bio, aer respirabil chiar si vara. O tara in care gravida nu sta la coada la medicul de familie cum am stat eu cate 3 ore alaturi de babe tebeciste si alte aratari de m-am imbolnavit in luna a saptea si a durat "raceala" 6 saptamani...O tara la care merg cu copilul de 1 an si jumatate la spitalul de pediatrie si nu ies cu o foaie medicala plina de minciuni (da, trebuie sa povestesc la un moment dat experientele mele cu spitalele de pediatrie Ploiesti si Mangalia).

  O sa vedem ce ne rezerva viitorul. Eu am inceput sa fiu foarte sigura ca am avut un mare noroc sa scap cu viata si eu si copilul din sistemul romanesc. Pentru ca intre timp, in toti anii astia am aflat povesti de groaza, de la mame care au trait cosmaruri absolute intr-o tara a nimanui. Mi-e frica de ce inseamna mutatul in alta tara, insa sincer, mi-e mult mai frica sa continui sa traiesc aici. E periculos.